Petreceți un sejur interesant în Baia Mare
Prin urmare, locuitorii orașului Baia Mare aveau dreptul
să-și aleagă judele, jurații și parohul, dreptul de a judeca „toate pricinele
ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca și cele mici”, libertatea vămii,
libertatea individuală, dreptul de a organiza un târg pe parcursul anului,
dreptul de desfacere liberă a vinului și dreptul de a fortifica orașul. O categorie
aparte de privilegii erau legate de activitatea minieră. Astfel, anual trebuia
să se aleagă un jude al minerilor, care împreună cu judele și jurații, avea
sarcina de a supraveghea activitatea din mine și de a judeca problemele legate
de această activitate. Tot în sarcina judelui și a juraților cădea și alegerea
de supraveghetori ai minelor, care erau nevoiți „să cerceteze toate hruble și
lucrările de mină și să se îngrijească de venitul urbei”. Toate aceste
prevederi nu fac decât să ne indice faptul că la mijlocul secolului al XIV-lea,
Baia Mare era deja un oraș destul de bine structurat și organizat, care se
bucura de o autonomie destul de ridicată. Situația s-a menținut astfel până în
anul 1876. În documentele vremii, orașul
Baia Mare apare sub diverse denumiri, precum castrum sau castellum Rivuli Dominarum, Bagna, Asszonypataka, Nagibánya,
Frauenbach, Welka-Bánya sau Neustadt.
Se crede că începând cu secolul al XIV-lea, în Baia Mare
funcționa o monetărie, aceasta a fost însă menționată documentar în anul 1411, perioadă
în care s-a impus ca principala monetărie din Transilvania și Ungaria. Acest
lucru poate fi dovedit prin veniturile obținute, astfel, dacă monetăria din
Buda obținea anual circa 8.000 de florini, monetăria din Baia Mare obținea un
venit net ce se ridica la suma de 20.000 de florini anual. La mijlocul
secolului al XV-lea, orașul Baia Mare a intrat în posesia familiei Huniazilor.
Începând cu această perioadă orașul s-a dezvoltat vertiginos sub raport
economic și edilitar. Vechile privilegii
au fost reînnoite și întărite, mineritul și monetăria fiind sprijinite. În anul
1446, Ioan de Hunedoara, voievod al Transilvaniei a vizitat orașul și a decis
construirea unui edificiu pentru soția sa, clădire cunoscută și astăzi sub
denumirea de Casa Elisabetei. Tot Ioan de Hunedoara a dispus și construirea
turnului clopotniță la Biserica „Sfântul Ștefan”. Turnul a fost finalizat de către
Matia Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, în prezent fiind unul dintre simbolurile
orașului Baia Mare. În epocă Turnul lui Ștefan cel Mare sau Turnul Mare, era un
loc perfect de unde se putea supraveghea orașul. De asemenea, în primele
decenii ale secolului al XVII-lea, turnul a căpătat și o altă funcționalitate,
aici fiind montat un orologiu. O altă decizie
care a adus la dezvoltarea orașului a fost diploma emisă în data de 7 mai 1472,
când regele Matia a permis orașului Baia Mare să perceapă vamă pentru căruțele
care mergeau la târgul săptămânal ce se organiza în oraș. Veniturile astfel
obținute trebuiau folosite la curățirea și pavarea străzilor. Regele Matia a
fost preocupat și de dezvoltarea orașului Baia Mare, în data de 12 mai 1458
întărind privilegiile anterioare acordate orașului. În data de 25 iunie 1484, orașul a primit dreptul
juridic de a condamna la moarte, „ius gladii”.
Printre cele mai importante privilegii ale orașului se numără și privilegiul
din 9 noiembrie 1469, prin care se acorda dreptul ca orașul să fie înconjurat
de ziduri, pentru ca astfel să fie apărat de atacurile locuitorilor din
Moldova. Prin urmare, vechiul sistem de apărare, format din valuri de pământ și
trunchiuri de copaci așezați pe orizontală, a fost înlocuit cu un sistem de
apărare din piatră și cărămidă, întrerupt pe alocuri de bastioane. Din sistemul
de fortificații a orașului, în prezent se mai poate vizita Turnul Măcelarilor,
care datează de la începutul secolului al XVI-lea. Turnul mai este cunoscut și drept Bastionul de
Muniții, deoarece aici se păstrau munițiile necesare pentru apărarea orașului. Accesul
în interiorul orașului fortificat se realiza prin intermediul mai multor
porți, printre cele mai cunoscute situându-se Poarta Maghiară (Poarta de Sud)
și Poarta Podului (Poarta de Nord). Acestora două li se adăugau și porțile din Est și Vest.
Deși activitatea minieră era aceea care aducea cele mai
multe venituri orașului, între secolele XIV-XVIII, în Baia Mare exista și un mare
număr de meșteșugari, care fie își desfășurau activitatea în mod individual,
fie erau organizați sub formă de bresle. Organizarea sub formă de bresle s-a
păstrat până în cea de-a două jumătate a secolului al XIX-lea, în anul 1872 luând
naștere asociațiile industriale. Piața
orașului Baia Mare juca rol de târg și piață, aici fiind organizat și târgul
anual. După anul 1541, odată cu formarea Principatului autonom al Transilvaniei,
orașul Baia Mare a intrat sub stăpânirea principilor ardeleni. Aceștia au decis arendarea minelor, atât
către particulari, cât și către instituții publice. În secolul al XVI-lea, pe
fondul răspândirii Reformei Protestante, în Baia Mare se înființează o școală medie superioară, Schola Rivulina.
În anul 1694, orașul Baia Mare a intrat sub jurisdicție austriacă. Noul regim
s-a impus cu mare dificultate, această
perioadă fiind caracterizată de instabilitate socială. Cu prilejul răscoalei
antihabsburgice condusă de către principele Francisc Rákóczi al II-lea, în Baia
Mare s-au desfășurat diverse operațiuni militare. În aceste lupte și-a găsit
sfârșitul haiducul Grigore Pintea Viteazul, care comanda trupele lui Rákóczi.
Către sfârșitul secolului al XVIII-lea orașul Baia Mare era locuit de 3.580
locuitori și număra 705 locuințe. În
secolul al XVIII-lea s-au construit lăcașuri de cult pentru diversele confesiuni,
între anii 1717-1720, s-a construit Biserica romano-catolică „Sfânta Treime”,
iar în perioada 1792-1809, s-a construit
Biserica Reformată.
În secolul al XIX-lea Baia Mare s-a dezvoltat sub aspect urbanistic.
Populația orașului a crescut în mod vertiginos, astfel că dacă în anul 1820
orașul număra 3744 locuitori, se ajunge ca în anul 1896 orașul să aibă 9089
locuitori. În anul 1910 în Baia Mare se
inaugurează Hotel Ștefan, edificiu impunător construit peste ruinele unui hotel
distrus în urma unui incendiu. În aceeași perioadă s-a organizat și parcul orașului,
acesta fiind suprapus peste grădina publică a orașului. La 16 iunie 1930, Baia
Mare a fost declarată stațiune climatică, fapt important în procesul de dezvoltare
a orașului. Turiștii care veneau să-și petreacă concediile aici puteau vizita
Parcul Central „Regina Maria”, precum și Colonia de pictură, Hotelul Ștefan și
Sanatoriu Wagner.