Cazinoul din Constanța este unul dintre cele mai importante obiective turistice ale orașului, fiind o adevărată emblemă veche de peste 130 de ani. Cazinoul este o clădire impunătoare, care a fost martoră a perioadelor de glorie ale orașului. Acesta este situat pe faleza orașului, în apropiere de Bulevardul Regina Elisabeta. Bazele acestei clădiri s-au pus odată cu trecerea Dobrogei sub administrație Românească, ce a avut loc după Războiul de Independență din 1877-1878. Piatra de temelie a Cazinoului a fost pusă în anul 1880, construcția fiind în aceea perioadă confecționată din lemn și fiind căptușită cu scândură. În interiorul cazinoului erau amenajate o sală de dans, două săli de jocuri și două săli de lectură, constănțenii putând citi aici cele mai noi știri din presa locală, națională și internațională. Cazinoul avea amenajată și o terasă, unde se întâlneau marinari din întreaga lume, turiști și membrii protipendadei. Pe terasă, pe durata sezonului estival, erau organizate serate, seri dansante și diverse concerte, la care lua parte toată lumea bună a orașului. În anul 1891, Cazinoul a fost distrus aproape în întregime de o furtună, iar primăria decide să-l reconstruiască din temelii. Această nouă construcție a fost inaugurată în anul 1893. Asemenea precedentului, noul Cazinou era confecționat tot pe structură de lemn, cuprinzând mai multe încăperi și o sală de dans. Era, de asemenea, prevăzut cu o terasă. În anul 1903, politicienii locali, în frunte cu primarul Alexandru Belcic, au ajuns la concluzia că orașul Constanța merită să aibă un cazinou modern, care să se asemene cu cele de pe Riviera franceză. Arhitectul Daniel Renard a fost însărcinat cu elaborarea proiectului, clădirea fiind construită în stilul Art Nouveau și devenind o emblemă a acestui curent în România. Ideea unui nou Cazinou a stârnit foarte multe controverse între liberalii aflați în acel moment la putere și opoziția conservatoare. De asemenea, acestui proiect s-a împotrivit și cea mai mare parte a opiniei publice. Odată cu căderea liberalilor, conservatorii au înlocuit proiectul întocmit de către arhitectul de origine franceză Daniel Renard, cu un proiect realizat de către arhitectul român Petre Antonescu. Soarta a făcut ca în anul 1907 liberalii să revină la putere, iar aceștia să opteze tot pentru proiectul lui Renard. Prin urmare, în anul 1907 au început lucrările, iar în anul 1910 au fost finalizate. Costul total al lucrărilor s-a ridicat la 1.300.000 de lei. Deși clădirea era impresionantă, nu a fost lipsită de critici. Spre exemplu, un călător francez era de părere că această majestoasă construcție știrbea din farmecul mării: „un lucru este decepționant în aceste locuri primitoare: albul cazinou, pretențios complicat, al celui mai îngrozitor stil 1900, care încarcă țărmul mării”. Acestea nu sunt singurele critici aduse construcției, în presa locală era caracterizat drept „o matahală împopoțonată cu tot felul de zorzoane”. Cei mai mulți critici nu înțelegeau arhitectura asimetrică a construcției și faptul că elementele nu se repetau. La 8 august 1910, în paginile cotidianului „Conservatorul” apărea: „Cetățenii Constanței pot acum să se mândrească și ei cu ceva. Noua clădire a Cazinoului Comunal, despre care începusem să credem că nu se va mai isprăvi niciodată, întocmai ca mitologica pânză a Penelopei, este în sfârșit gata. Din punct de vedere al esteticei arhitectonice, lasă foarte mult de dorit. Completa asimetrie și amestecul babilonic al stilurilor, din care se desprinde impresiunea nelămurită a unei plăsmuiri hibride, fac din noul cazinou comunal un monument ridicat în cinstea nepriceperii și prostului”.
Cazinoul a fost inaugurat la 15 august 1910, la festivitate luând parte principele moștenitor Ferdinand. Deoarece întreținerea clădirii prevedea costuri destul de mari, oficialii locali au venit cu o soluție și au autorizat practicarea de jocuri de noroc, localul fiind la 15 martie 1911, dotat cu 2 mese de biliard și 7 mese pentru jocuri de cărți. Astfel, după puțin timp de la inaugurare, Cazinoul devine celebru în toată Europa. Clădirea era extrem de luxoasă, la interior pereții fiind frumos decorați, din tavane se desprindeau candelabre sofisticate, iar încăperile erau înfrumusețate de prezența celor mai sofisticate covoare și a mobilierului confecționat din lemn de esențe alese. La parterul clădirii, era amplasat un hol generos de primire, iar accesul către etaj se făcea prin intermediul unei scări majestoase. De-o parte și de alta a scării erau dispuse biroul administratorului și un grup sanitar. De asemenea, tot la parter erau amenajate spații pentru garderobă, un vestiar, un bufet cu laborator, sală de lectură, două săli de joc și o sală de biliard. Etajul era dominat de prezența unei imense săli de spectacole. Localul era frecventat doar de către persoanele cu dare de mână și ținută pe măsură. Aici veneau să-și încerce norocul bogați din întreaga lume, sălile cazinoului au fost martore la câștiguri spectaculoase, însă aici s-au consumat și multiple drame. Au existat și cazuri în care jucătorii, după ce și-au ruinat averile, au decis să se arunce în apa Mării Negre sau s-au sinucis în camerele de hotel. În anul 1912, antreprenorul Cazinoului, Edgar de Marcay, a cerut permisiune primăriei pentru a construi, în fața Cazinoului, un pavilion-restaurant. În această construcție funcționează în prezent Acvariul.
Pe durata Primului Război Mondial, în clădirea Cazinoului a funcționat ca spital de campanie, însă după încheierea conflagrației a redevenit spațiu de destindere și jocuri de noroc. În anul 1934, arhitectul Daniel Renard realizează o serie de reparații. În anul 1941, în interiorul Cazinoului au fost găzduite trupele germane, iar clădirea a suferit de pe urma bombardamentelor. În anul 1951, clădirea a fost reconsolidată, la lucrări fiind folosiți deținuți politici. Ultima renovare a localului a avut loc la începutul anilor `80, atunci i-au fost adăugate noi elemente decorative și vitralii. În prezent, Cazinoul parcă veghează malul marii, iar la apus oferă un adevărat spectacol.
